Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur.

Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva.

Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu).

Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.

Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua “Dacie”. In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste “parghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. II-III in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.

Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.

Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine.

Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor “interesati” in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau.

N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica “translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.

Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina!

Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana.

Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala.

Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. XVIII, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”.

Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol XXI, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

Istorie si politica

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.”

Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa. Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii.

Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!

Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.

Enigme Istorice

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.

Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.

Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian.

In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia – abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.

Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”.

Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268.

Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al III-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.

Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale.

Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului.

Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic.

In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”.

In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano).

Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului.

Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus.

In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian.

Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin.

Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai.

Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor.

Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita “Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane.

Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune.

Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri.

De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.

Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati.

Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva.

Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus Dacul”. Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise.

Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

Link-uri “ajutatoare”:

http://en.wikipedia.org/wiki/Dacia

http://en.wikipedia.org/wiki/Galerius

http://en.wikipedia.org/wiki/Aureolus

http://www.enciclopedia-dacica.ro/inedite/arcul.htm

http://www.alexradescu.ro/2007/03/8-daci-pe-arcul-lui-constantin.html

Toata lumea vrea sa emigreze, sa-si petreaca vacanta sau concediul oriunde altundeva decat in tara. Suntem atat de suparati incat uitam sa vedem si sa apreciem ce-i in jurul nostru. Si da, avem o lista lunga de motive sa ne cheltuim putinii bani de concediu pe serviciile altora, in conditiile in care “ale noastre” lasa mult prea mult de dorit.

Dar hai sa ne mai dam o sansa…

Timisoara – cunoscuta in toata tara…

… dar putini ne aventuram s-o vizitam din n motive. E departe cica, pentru unii e mai aproape Grecia, ca sa nu mai amintim de marea bulgarilor, transportul e mai scump decat un bilet de avion, sa zicem, undeva mai exotic, dar… multi nici nu dam o sansa orasului din pura… ignoranta. De ce? Pentru ca e un oras de-al nostru?

In linii mari, ce ne ofera Timisoara? O istorie cum putine orase au, parcuri in care am putea uita ca suntem intr-un oras, muzee ce ne-ar ajuta sa ne deschidem ochii catre informatii de calitate, ca sa nu mai spunem ca evenimente culturale putem gasi in orice anotimp, in orice week-end se intampla ceva.

De unde sa incepem? Iata cateva repere:

• Piata Victoriei sau Piata Operei, un simbol al Revolutiei, ne poate tine ocupati cateva ore bune doar admirand cladirile (sfrasitul secolului al XIX-lea, inceputul secolului XX), desi ar fi pacat sa ne limitam la atat. Putem incepe de la Catedrala Metropolitana, Opera, Primaria, Filarmonica si sa incheiem cu Muzeul Banatului.

• Piata Unirii, centrul vechi al orasului, nu trebuie ratat nici macar intr-o vizita scurta in Timisoara. Arhitectura te poarta inapoi in timp iar Palatul Baroc sau Domul Catolic sigur te vor face sa reconsideri alte centre europene vestite. Iar cafenelele sunt cel putin la fel de bune ca cele vieneze

• Piata Libertatii, situata intre Piata Victoriei si Piata Unirii, ofera privirii alte cladiri din vremuri trecute, printre care si vechiul sediu al Primariei.

• Bastionul, recent renovat, este o lectie de istorie pe care ar fi pacat sa o evitam

• Parcurile. Ei bine, Timisoara este renumita pentru parcurile sale, desi sunt destui bucuresteni care nu pot aprecia Cismigiul sau Herastraul.. si sunt in “ograda” lor. Nu trebuie sa ratam Parcul Botanic, considerat cel mai frumos parc din Timisoara (langa Piata Unirii), Parcul Rozelor (lanta Piata Victoriei), Parcul Central si multe alte parcuri mai putin cunoscute dupa nume.

Parcul Rozelor

• Muzeul Satului este un “must see” indiferent de ce muzeu al satului din tara ne este mai aproape. Amplasat langa Padurea Verde, este o lectie de cultura si istorie, un “remind-er” al traditiilor romanesti si, lasand ironia si supararea la o parte, ar trebuie sa ne trezeasca macar un sambure de mandrie.

• Gradina Zoologica, in apropierea muzeului satului, este de mici dimensiuni, intr-adevar, dar pentru copiii sigur o vor indragi, in ciuda faptului ca numarul animalelor este redus.

Unde mancam?

Chiar si numai cateva intr-un parc sigur ne va trezi apetitul. Localuri sunt peste tot si pentru toate buzunarele:

• cu ochii pe buget, ne sunt recomandate localurile din Complexul Studentesc, lucru deloc de mirare. Aici gasim “Napoleon” si ni se recomanda pizza iar la “Ready`s” se spune ca portiile sunt chiar generoase. Restaurantul “Timisoareana”, langa fabrica de bere, este vestit pentru friptura la gratar si berea casei. Nici nu ar trebui sa ne mire…

• pentru cei mai relaxati, ni se recomanda complexul “DAF Junior”, in partea de est a orasului. Excesul de calorii il putem consuma jucand bowling sau tenis. Mai departe, “Paste e Basta”, langa Piata Unirii, e considerat localul unde trebuie sa incercam bucataria italieneasca, dar sa ne asteptam la o nota de plata pe masura, iar la “Sabres”, langa stadionul “Dan Paltinisanu”, gasim cele mai bune preparate din peste din Timisoara.

• Iar cand banii nu conteaza, putem incerca “Aquarium” din City Business Centre, “Casa cu Flori” langa Piata Libertatii, sau “River Deck”, restaurant ziua si club noaptea.

In materie de cluburi, viata de noapte din Timisoara nu dezminte un centru universitar. Unde sunt studenti, sunt si cluburi din belsug, si pe toate buzunarele.

Unde ne cazam? Aici avem de discutat, caci sigur multi dintre noi am spus macar o data ironicul “dincolo era mai ieftin” si mai bun, comparand conditiile de cazare/pretul practicat in afara tarii. Sunt recomandate locatiile de la 3 stele in sus in materie de confort si conditii, precum “Vila Americana”, “Hotel Valentina”, “Hotel Arizona” sau “Casa Leone”. Dar putem face un chilipir din cazare daca nu ne intereseasa asa de tare confortul, la Directia Taberelor

Link-uri utile:

http://wikitravel.org/en/Timisoara

http://www.yvettedefrance.com/Photos-du-monde/Roumanie/Timasoara/Timasora.htm

http://www.romaniatourism.com/timisoara.html

A pune piper in mancare este deja un gest reflex; aproape ca nici nu mai realizam ca facem asta, cu atat mai putin sa constientizam efectele sale asupra sanatatii noastre.

Folosit si cultivat pe toate continentele, piperul negru este cel mai comun dintre condimente. Deja am uitat ce puteri nebanuite are, ce sursa de antibiotic natural este, ce sursa de fibre, potasiu, fier, Vitamina C si K.

In medicina traditionala a multor popoare este folosit pentru a trata problemele stomacului, anemia, impotenta si bolile de inima. In plus, de multa vreme serveste la conservarea bucatelor, conform Suite101.com.

Pana acum s-a demonstrat ca piperul negru are proprietati de antibiotic, ceea ce il face eficient in tratarea problemelor intestinale, cauzate de bacterii; reduce gazele, starea de balonare, amelioreaza diareea, constipatia si colicii.

Tot banalul piper negru amelioreaza tusea, raceala si gripa, facandu-l un remediu eficient pentru afectiunile respiratorii. Ajuta la decongestionare si curata sinusurile.

Mai mult, cercetarile au aratat ca lupta chiar cu cancerul, in sensul ca incetineste dezvoltaea celulelor canceroase, prevenind astfel boala.

Acelasi condiment este un aliat in lupta cu kilogramele, continand niste substante care grabesc metabolismul grasimilor. S-a demonstrat, de asemenea, ca a adauga piper negru in mancare este chiar o masura anti-obezitate.

Tot piperul negru ajuta la tratarea unor afectiuni ale pielii, dupa cum a aratat un studiu realizat in Marea Britanie, mai cu seama in cazul bolii numite vitiligo. In plus, s-a aratat ca acelasi condiment micsoreaza riscul de cancer de piele cauzat de expunerea la ultraviolete.

Presarat in mancare, acesta ajuta la o mai buna absorbtie a nutrientilor in toate tesuturile organismului, imbunatatind starea generala a sanatatii.

Greu de crezut, insa piperul este bun si pentru dantura, luptand cu cariile si ameliorand durerile de dinti.

Antidepresiv natural, piperul negru imbunatateste functia cognitiva si stimuleaza sistemul nervos central, dupa cum au aratat testele pe animale.

Puternic antioxidant, piperul are un continut mare de fenoli, substante cu puternice proprietati antioxidante.

In final, desi studiile continua sa scoata la iveala noi si noi proprietati ale acestui banal condiment, piperul pare sa lupte cu succes cu inflamatiile. Testele pe animale au aratat ca un ingredient activ din piper are efecte anti-inflamatorii.

Nici unei gospodine n-ar trebui să-i lipsească din casă bicarbonatul de sodiu. Nu e toxic, este ieftin şi s-a demonstrat că poate să cureţe aproape orice ai prin locuinţă. Şi asta fără să-ţi afecteze pielea mâinilor.

Iata cele mai interesante utilizari ale bicarbonatului de sodiu:

1. Scoate mirosurile urâte din borcane. Ce trebuie să faci: presară praful în borcanul gol, apoi clăteşte bine.

2. Dacă ţi se pare că există un miros ciudat în frigiderul tău, pune în el un plic cu bicarbonat de sodiu, deschis, şi schimbă-l lunar. Vei simţi o mare diferenţă.

3.Te scapă de mirosul neplăcut al gunoiului, dacă împrăştii praful pe fundul coşului sau chiar deasupra mizeriei.

4.Curăţă jucăriile copilului astfel: dizolvă patru linguri de bicarbonat într-un sfert de pahar de apă. Înmoaie un burete în soluţia obţinută şi şterge jucăriile.

5. Pune o cană de bicarbonat în cutia în care ţii detergentul de rufe şi amestecă. Hainele spălate astfel vor avea o culoare impecabilă.

6. Stropeşte covorul cu un amestec de apă cu puţin bicarbonat, înainte de a da cu aspiratorul. Îi vei reîmprospăta culoarea.

7. Curăţă mobilierul de grădină: înainte de a-l depozita pentru iarnă, freacă-l cu bicarbonat, cu un burete ud.

8. Redă strălucirea argintului.. Cum: fă o pastă din bicarbonat şi puţină apă. Ia o periuţă de dinţi şi freacă bijuteria pe care vrei să o faci să arate ca nouă. După aceea, şterge-o cu o cârpă curată.

9. Acest praf “face lună” podeaua din baie şi toaleta. Trebuie doar să pui o jumătate de ceaşcă de bicarbonat într-un lighean cu trei litri de apă caldă şi apoi să ştergi pe jos cu o cârpă sau cu un mop înmuiat în amestec. Bicarbonatul face mi nuni şi cu vasul de toaletă.

10. Curăţă aparatul de cafea cu un amestec făcut dintr-un sfert de plic de bicarbonat şi un sfert de litru de apă.

11. Pentru a elimina mirosul neplăcut al încălţărilor, presară bicarbonat în ele.

12. Dă luciu farfuriilor şi redă strălucirea tigăilor şi oalelor amestecând detergentul de vase cu două linguri de bicarbonat. Vesela va arăta la fel ca în ziua în care ai cumpărat-o.

13. Dacă ai o geantă de voiaj care are un miros ciudat, poţi să pui în ea puţin bicarbonat. Curăţă după 10 minute.

14. Pentru ca şamponul să aibă un efect mai bun, presară nişte bicarbonat în mână când te speli pe cap şi vei scăpa mai uşor de resturile de gel, spumă de păr sau fixativ.

15. Dacă ai vărsat ceva urât mirositor pe tapiţerie, împrăştie puţin bicarbonat pe pată, lasă-l să acţioneze 15 minute şi apoi curăţă bine cu apă locul respectiv.

16. Mobila ta are pete? Pune pe un burete umed puţin bicarbonat şi aplică direct pe mobilă. Tot aşa poţi scoate şi urmele de creion de pe pereţi.

17. Împrăştie praf de sodiu în scrumieră şi vei vedea că mirosul ţigărilor nu se va mai simţi atât de puternic.

18. Poţi curăţa şi ceainicul. Scufundă-l într- un recipient în care ai pus un sfert de cană de bicarbonat amestecat cu 250 ml de apă caldă şi lasă-l acolo toată noaptea. Dimineaţa, spală-l!

19. Bicarbonatul e foarte bun dacă vrei să cureţi bureţii de vase şi să îi scapi de miros. Tot ce trebuie să faci e să-i pui la înmuiat într-un amestec de patru linguri de bicarbonat cu o jumătate de litrun de apă caldă.

20. Bicarbonatul albeşte protezele dentare, înlătură impurităţile şi dezinfectează. Lasă-le un timp la înmuiat într-un pahar plin cu apă caldă, în care ai pus două linguriţe de bicarbonat.

21. Peria de păr sau pieptănul par încărcate? Vei scăpa de grăsime sau de alte urme dacă le scufunzi într-o soluţie făcută dintr-o jumătate de litru de apă caldă şi o linguriţă de bicarbonat. Freacă-le apoi şi lasă- le la uscat.

22. Dacă vrei ca animalul tău de casă să miroasă frumos, între spălări poţi să-i presari bicarbonat pe blăniţă, iar apoi să-l perii. Şi jucăriile lui poţi să le cureţi şi să le dezinfectezi cu un burete înmuiat în apă caldă şi bicarbonat.

23. Pune pe un burete umed puţin bicarbonat şi curăţă cu el interiorul şi exteriorul cuptorului cu microunde. Va străluci!

24. Iată cum scapi de grăsime şi de petele de ulei din garaj: presară bicarbonat chiar pe locul unde s-au format petele şi frea- că-le bine cu o perie umedă.

25. Când îţi speli maşina, poţi să amesteci un sfert de cană de bicarbonat cu un litru de apă şi să foloseşti soluţia rezultată pentru a curăţa geamurile, zonele metalice cromate, cauciucurile şi scaunele.

26. Dinţi albi, strălucitori şi o respiraţie proaspătă puteţi obţine foarte repede şi ieftin cu bicarbonat. Clătiţi-vă gura energic, în fiecare zi, cu soluţie de bicarbonat de sodiu. Purifică şi înlătură halena (mirosul neplăcut al gurii). Cel mult de două ori pe săptămână faceţi un periaj al dinţilor cu o periuţă mai moale, umezită şi trecută prin pudra fină de bicarbonat. Bicarbonatul combate piatra dentară şi face dinţii mai albi, fără să le atace smalţul.

27. Şi transpiraţia se combate cu bicarbonat. Se prepară o soluţie din apă şi bicarbonat, în care se înmoaie o dischetă sau un tifon cu care se tamponează subraţele.

28. Pentru înlăturarea mirosului neplăcut al picioarelor se fac băi cu bicarbonat, care nu numai că înlătură mirosul, dar şi relaxează tălpile obosite şi înmoaie pielea mai aspră a călcâielor, făcând calozităţile mai uşor de îndepărtat. Puţin praf de bicarbonat presărat şi lăsat peste noapte în pantofii pe care îi încălţaţi a doua zi înlătură cu succes mirosul de “încins”, pe care îl emană uneori încălţămintea în care piciorul nu prea respiră.

29. Dacă în apa de baie dizolvaţi o jumătate de pahar de bicarbonat de sodiu, faceţi şi terapie de relaxare, şi veţi avea şi o piele mai frumoasă şi mai sănătoasă. Bicarbonatul tonifică pielea, o hidratează şi o catifelează. Pentru pielea de pe faţă, în timp ce faceţi baia de relaxare, o mască cu bicarbonat (se umezeşte faţa, după care se “lipeşte” de ea un strat fin de pudră de bicarbonat), între 2 şi 5 minute, este salutară. Bicarbonatul purifică, tratează coşurile, mâncărimile şi regenerează pielea. Nu în ultimul rând, baia cu bicarbonat pe care o faceţi foloseşte şi căzii, pe care o curăţă delicat, fiind suficient să o clătiţi după aceea.

Completare: se pot pune fructele si legumele intr-o solutie de bicarbonat de sodiu (se lasa cateva minute si apoi se clatesc), pentru a elimina resturile de substante acide care sunt folosite pentru “cresterea duratei de viata” a acestora, insa trebuiesc apoi consumate imediat, pentru ca altfel se strica…

Un saudit, unu’ din Qatar, un iranian si un israelian stau la o cafea, la New York.
Zice sauditul:
- Am ceva bani in plus si cred c-o sa cumpar Citibank.
- Si eu am bani in plus, zice ala din Qatar . Am sa cumpar General Motors.
Adauga si iranianul:
- Am trimis deja oferta sa cumpar Microsoft.
Toti trei se uita la israelian. Asta mai trage o inghititura, nu-si ridica capul dar mormaie hotarat:
- Nu vand nimic!…

Fondat în anul 1703 de către ţarul Petru I al Rusiei, Sankt-Petersburg a fost capitala Imperiului Rus mai bine de două sute de ani. Oraşul a fost construit de către iobagi, cu costul a mii de vieţi. Fosta mlaştină, situată la vărsarea Nevei în Marea Baltică, este astăzi cel de-al doilea oraş ca mărime al Rusiei , cu 4,5 milioane de locuitori.

Sankt Petersburg este cel mai nordic oraş european cu peste 1 milion de locuitori. Centrul oraşului, supranumit şi muzeul în aer liber al neoclasicismului, a fost primul loc din Rusia înscris pe lista UNESCO a valorilor din patrimoniul mondial.

Totuşi, UNESCO a luat în considerare retragerea oraşului de pe listă, din cauza unui plan de a construi un zgârie-nori de 403 m al Gazprom, care ar fi afectat panorama oraşului. Din cauza crizei financiare, autorităţile locale au anunţat, în decembrie 2010, că vor muta acest zgârie-nori în afara oraşului.

Spre deosebire de Moscova, arhitectura istorică a Sankt Petersburgului s-a păstrat, multe clădiri din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea existând în continuare în centrul istoric.

Piaţa Palatului, ce leagă bulevardul Nevsky Prospect de Podul Palatului, este principala piaţă a oraşului şi un loc plin de istorie, dat fiind că aici a avut loc Revoluţia Bolşevică. În piaţă se află Palatul de Iarnă, construit între 1754 şi 1762 ca reşedinţă de iarnă a ţarilor ruşi. În prezent, palatul face parte din complexul muzeal Ermitaj, care adăposteşte una dintre cele mai mari colecţii de artă din lume.

Merită vizitat canalul Griboyedov, unul dintre cele mai frumoase canale ale oraşului. Construit în 1739, este traversat de 21 de poduri; el străbate centrul oraşului şi oferă o perspectivă superbă asupra Bisericii Mântuitorului Însângerat, ce a fost ridicată în locul în care a fost asasinat ţarul Alexandru al II-lea, căruia îi este dedicat lăcaşul de cult.

Întreg oraşul este străbătut de peste 1.000 de poduri, dintre care 342 sunt de dimensiuni mari. 22 dintre acestea sunt poduri basculante. În fiecare noapte a perioadei de navigaţie, ce se întinde din aprilie până în noiembrie, aceste poduri se retrag pentru a permite traversarea navelor cargo şi a petrolierelor. Sistemul este programat să funcţioneze astfel încât întotdeauna să existe un pod ce nu este retras, pentru a putea fi folosit de serviciile de poliţie, ambulanţă şi pompieri, în caz de nevoie. Dacă vreţi să asistaţi la această veritabilă ceremonie, nu uitaţi să o faceţi de pe malul în care se situează hotelul la care sunteţi cazat; altfel, riscaţi să nu puteţi ajunge la el până a doua zi dimineaţa.

Un alt canal ce merită vizitat este Canalul de Iarnă. Construit în 1718, este unul dintre cele mai scurte canale din oraş, având o lungime de doar 228 de metri. Atmosfera pitorească îi este dată de arcul ce leagă Muzeul Ermitaj de Teatrul Ermitaj.

Î ntre lunile mai şi septembrie, puteţi vedea oraşul din barcă, plimbările pe canale fiind o metodă eficientă de a vedea, într-un timp, scurt multe clădiri-monument. Majoritatea vizitelor ghidate cu barca trec pe lângă Fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, Palatul de Iarnă, Kunstkammer (primul muzeu al oraşului, fondat de Petru cel Mare), Grădina de Vară, Câmpul lui Marte, Biserica Mântuitorului Însângerat, Podul Trinităţii, Podul Anicikov, Catedrala Sf. Isaac şi multe alte obiective.

Orice metodă aţi alege pentru a vedea comorile celui mai elegant oraş din Rusia, un lucru e sigur: nu aveţi cum să îl părăsiţi dezamăgit.

Când să vizitaţi: La finalul lunii iunie, soarele este mereu prezent pe cerul Sankt-Petersburgului (răsare la 04:35, apune la 23:35, dar rămâne mereu la orizont). Atunci au loc celebrele Nopţi Albe, timp în care localnicii petrec, ies la picnicuri în parc. Tot atunci puteţi face plimbări cu barca noaptea – toţi cei ce au ales să facă acest lucru au spus că este o experienţă unică, de negăsit oriunde altundeva în lume.

Bruges este destinaţia perfectă pentru cei ce doresc să viziteze un oraş care arată la fel ca înainte de invenţia automobilului. Un oraş cochet, cu doar 117.000 de locuitori, Bruges rămâne o oază de linişte, un oraş în care arhitectura medievală s-a păstrat intactă şi care nu a cedat presiunilor epocii moderne.

Neschimbat de sute de ani şi recunoscut de UNESCO drept una dintre comorile omenirii, centrul istoric al oraşului Bruges este traversat de zeci de străzi medievale, împrejmuite de canale şi de clădiri construite în stilul superbei arhitecturi gotice, toate creând o atmosferă de neuitat.

Belfort , celebrul turn situat în centrul oraşului, domină vizual peisajul, fiind cel mai cunoscut reper al oraşului (graţie şi filmului In Bruges, care a adus oraşul în atenţia cinefililor din întreaga lume). În turn se găseşte un carillon, instrument format din 48 de clopote, iar cei norocoşi pot asista la un concert ţinut de carillonneur, unul din puţinii specialişti rămaşi în lume ce pot cânta la acest complex instrument.

O plimbare cu barca pe canalele din Bruges este obligatorie – doar aşa veţi avea acces la perspective unice asupra caselor localnicilor, multe dintre ele nefiind accesibile decât pe calea apei!

Dacă obosiţi după ce străbateţi oraşul la pas (nu uitaţi, maşinile nu pătrund în centrul istoric!), puteţi să închiriaţi o caleaşcă trasă de cai, pentru o plimbare romantică pe străzile înguste ale oraşului.

După ce aţi vizitat oraşul, nu ezitaţi să vă opriţi într-unul din barurile sau restaurantele cochete pentru a încerca varietatea de beri ce se produc în oraş – nu rataţi delicioasele beri făcute din fructe (există inclusiv bere din nucă de cocos!) De asemenea, nu puteţi pleca fără să încercaţi cartofii prăjiţi şi, la desert, gauffre - ambele sunt invenţii belgiene!

Când să vizitaţi: Dacă nu vă deranjează frigul, de la finalul lui noiembrie până la jumătatea lui ianuarie aveţi şansa să vedeţi în Bruges festivalul de sculpturi în gheaţă. Totuşi, pentru a aprecia cu adevărat atmosfera oraşului, este recomandată o vizită vara.

Cum se ajunge din România: WizzAir şi BlueAir zboară la Bruxelles, de unde pleacă trenuri spre Bruges la fiecare 30 de minute.

Capitala Olandei este cunoscută pentru arhitectura sa deosebită, pentru canalele ce traversează oraşul, pentru nenumăratele sale biciclete şi, desigur, pentru atitudinea relaxată a locuitorilor, mai ales în ceea ce priveşte cartierul Felinarelor Roşii.

Deşi este un oraş la fel de popular în rândul turiştilor precum Veneţia, mulţimea şi varietatea atracţiilor oferite de Amsterdam face ca multe locuri fascinante să rămână nedescoperite de cei mai mulţi. În capitala Olandei există peste 1.200 de poduri, mai multe decât în Veneţia, iar pe canalele Amsterdamului se pot vedea imagini ce nu se regăsesc în oraşul italian, de la casele plutitoare la petrecerile spectaculoase organizate de localnici pe propriile ambarcaţiuni.
Amsterdam are câte ceva pentru fiecare. Iubitorul de artă se va pierde prin galeriile Rijksmuseum şi va sta răbdător la o coadă imensă pentru a pătrunde în muzeul Van Gogh, unde ghidul hi-tech explică operele celui mai cunoscut pictor olandez. Pasionaţii de arhitectură vor putea vizita Oude Kerk, cea mai veche biserică din oraş, sfinţită în anul 1306, vor putea admira casele uşor înclinate de-a lungul canalelor, observând evoluţia stilurilor arhitectonice de la un cartier la altul. Şi nu vor rata Begijnhof, un complex de locuinţe medievale de lemn ce a supravieţuit până astăzi.

Cei ce iubesc verdele se vor putea plimba în Vondelpark, ce se întinde pe 47 de hectare în centrul oraşului. Aici se strâng localnicii pentru picnicuri şi concerte în aer liber. Pentru cei ce doresc să înţeleagă istoria, este esenţială o vizită în casa în care a trăit Anne Frank, unde un muzeu excepţional arată Amsterdamul sub ocupaţia nazistă.

O plimbare cu barca pe canalele Amsterdamului vă va oferi o perspectivă diferită, dar semnificativă, asupra arhitecturii oraşului şi a portului ce-l deserveşte. Astfel veţi putea observa îndeaproape viaţa de zi cu zi a localnicilor ce deţin ambarcaţiuni.

Dacă vizitaţi Amsterdamul pe timp de iarnă, puteţi avea şansa de a împărtăşi cu localnicii o experienţă cu totul specială: atunci când apa îngheaţă suficient, olandezii patinează pe suprafaţa îngheţată a canalelor.

Pentru romantici, o plimbare prin elegantul cartier Jordaan la ceas de seară va crea o atmosferă deosebită, ce poate fi regăsită apoi într-unul din excelentele restaurante ce împânzesc oraşul. Deoarece Amsterdamul este un oraş prietenos şi deschis, astfel atrăgând imigranţi din întreaga lume, veţi putea explora oricare din bucătăriile planetei, din Uruguay până în Indonezia.

10 motive pentru a vizita Amsterdamul

1. Centrul istoric

Pe 90 de insulite legate prin 400 de poduri, cca. 7000 de cladiri de patrimoniu fac din Amsterdam un oras-monument, avand unul dintre cele mai mari centre istorice din Europa. Planul lui a ramas, in buna masura, neschimbat din secolul XIX-lea pana in prezent.

2. Rijksmuseum

Unul dintre cele mai vestite si mai impresionante muzee ale lumii, plin de capodopere ale picturii olandeze clasice, dar avand si o bogata colectie de arta asiatica.

3. Muzeul van Gogh

Are cea mai bogata colectie de picturi si desene realizate de Vincent van Gogh – o atractie irezistibila pentru admiratorii ciudatului si genialului artist.

4. Amstelkring Museum

Este o biserica secreta, ascunsa la etajul de sus al unei case datand din secolul XVII-lea, perioada in care catolicii, fiind persecutati (religia oficiala a tarii era cea protestanta), erau nevoiti sa participe la slujba religioasa in taina.

5. Cartierul Felinarelor Rosii

Numit De Wallen si cunoscut in toata Europa, acest cartier ocupa cea mai veche parte a orasului. Desi perceput ca un loc in care nu exista decat stabilimente si activitati asociate cu sexul (baruri de striptease, sexshops, case de toleranta, prostituate pe strazi, prostituate in vitrine, hoteluri pentru prostituate si clientii lor), de fapt, cartierul cuprinde multe alte obiective de interes turistic – inclusiv muzee si cea mai veche biserica din Amsterdam: Oude Kerk (1306).

6. Heineken Experience

Este un centru de vizitare si de activitati turistice, organizat in jurul vechii fabrici de bere Heineken. Renovat si modernizat in 2008, centrul propune un magnific tur interactiv al unei fabrici de bere, completat cu vizionari de filme, spectacole de sunet si lumina si… degustari.

7. Plantage

In aceasta zona cu multa verdeata sunt adunate Gradina Zoologica, Gradina Botanica, Muzeul Geologic, Muzeul Zoologic, un muzeu de istorie (Muzeul Rezistentei Olandeze), Planetariul, Acvariul, o moara de vant si o micro-berarie.

8. Jordaan

Cartier elegant si pitoresc, Jordaan e populat de numerosi artisti si artizani si bogat in evenimente culturale, cladiri vechi si frumoase, galerii de arta, magazine de moda, de bijuterii, de decoratiuni florale…

9. Pietele

Albert Cuyp e cea mai mare din Amsterdam si cea mai cunoscuta din tara; Dappermarkt a fost votata drept cea mai buna piata din Olanda; Bloemenmarkt e o spectaculoasa piata de flori, plutitoare, organizata zilnic pe canalul Singel.

10. Ciclismul

Amsterdam e un oras foarte, foarte “prietenos” cu biciclistii; pe majoritatea strazilor exista alei pentru biciclete, iar acolo unde nu exista (in centru, mai ales) biciclistii au prioritate. Cei 750.000 de locuitori ai orasului detin cca. 600.000 de biciclete.

Când să vizitaţi: Pe 30 aprilie, de Ziua Reginei (ziua naţională a Olandei), întreg oraşul sărbătoreşte. Cei care deţin bărci le lansează la apă si organizează petreceri “plutitoare”, iar canalele devin neîncăpătoare. Nimeni nu ratează ocazia de a se îmbrăca în portocaliu, iar experienţa este una de neuitat.

Cum se ajunge din România: KLM oferă zboruri directe Bucureşti – Amsterdam

Delta Dunarii, o minune naturala, ar trebui sa fie printre primele obiective “de vizitat” bifate de fiecare dintre noi.

Indiferent de anotimp, Delta nu va inceta sa ne uimeasca prin peisajele sale, prin sunetele naturii si ritmul de viata foarte putin schimbat in timp.

Caleidoscop al unor peisaje mereu inedited, paradisul pasarilor si trestiilor, al puzderiilor de pesti – Delta Dunarii este o regiune de mare frumusete turistica si de un real interes stiintific. Rezervatia Biosferei Delta Dunarii se afla pe locul 5 intre zonele umede ale Terrei si pe locul 2 in Europa, dar ca importanta ecologica este a 3-a din lume.

Iata pe scurt cateva date generale despre Delta Dunarii :

Din punct de vedere geografic putem spune ca Delta incepe sa se formeze in dreptul localitatii Patlageanca, locul de bifurcature a Bratului Chilia, la nord, si a Bratului Tulcea la sud, brat care mai apoi la Ceatul Sfantu Gheorghe se desparte in Bratul Sulina si Bratul Sf.Gheorghe

Bratul Chilia, cel mai septentrional, formeaza granita cu Ucraina, transporta 60% din apele si aluviunile Dunarii, avand un curs sinuos pe o lungime de 104 Km. De-a lungul sau se insiruie asezarile: Palazu, Pardina, Chilia Veche, Periprava.

Bratul Sulina, situate in mijlocul Deltei, are un curs rectiliniu, canalizat dragat permanent si intretinut pentru navigatia vaselor maritime (pescaj minim 7m). Are o lungime de 71 Km si transporta 18% din volumul de apa al Dunarii. De-a lungul sau se insira localitatile: Ilganii de Sus, Maliuc, Gorgova, Crisan, Vulturu, Partisani, Sulina.

Bratul Sf. Gheorghe, cel mai meridional, orientat spre sud-est, are un curs sinuos desfasurat pe 112 Km si transporta 22% din debit. La varsare formeaza insulele Sacalin, considerate un inceput de delta secundara. De-a lungul sau se insira asezarile: Nufaru, Mahmudia, Uzlina, Sf. Gheorghe.

Delta este strabatuta de o multime de canale, garle, rezultate prin regularizarea cursurilor, mlastini si mai ales lacuri: Merhei, Gorgova, Rosu, Lumina, etc.

Populatia si asezarile

Populatia Deltei are un mod de viata neschimbat de secole. Activitatea umana relativ discreta a permis supravietuirea uimitoarelor ecosisteme din Delta. Intinderea mare a apei explica numarul mic al locuitorilor (in jur de 22000 de locuitori), cu toate ca sporul natural este mult peste media tarii (7-8‰). Populatia Deltei este grupata in 15 localitati rurale si doua orase: Tulcea si Sulina.
Tulcea: poarta de intrare in Delta, oras cu putin sub 100 000 de locuitori, construit pe locul asezarii geto-dace Aegyssus, datat acum 2 600 de ani, mentionat cu actualul nume in1595 pe harta lui Paolo Giorgici. Este un oras cu functie navala, industriala si turistica.

Sulina: cel mai estic oras al tarii, situate la gura bratului Sulina, orasul romanesc cu cea mai mica altitudine (3.5m), port de intrare a vaselor maritime pe Dunare.

Economia

Pescuitul reprezinta o constanta a activitatii umane din regiune, iar cultivarea stufului si papurei constituie o alta ramura a activitatii umane. Pe unele grinduri se practica cultura plantelor, pe altele exista izlazuri pentru cresterea animalelor.

Navigatia pe brate si trasportul pe canale este o alta preocupare a localnicilor.
Pentru caracteristicile sale morfohidrografice specifice, cat si pentru diversitatea si originalitatea florei si a faunei, in perimetrul Deltei au fost constituite 16 rezervatii naturale strict protejate ce insumeaza 9% din teritoriu:
- Rosca – Buhaiana – Hrecisca – rezervatie faunistica de 15.400ha in jurul lacului Matrita intre grindurile Letea si Chilia. Aici se cuibareste cea mai mare colonie de pelicani din Europa, colonie de egrete, lopatari si starci galbeni;

- Perisor – Zatoane – rezervatie faunistica de 14.200ha, in estul lacului Dranov la sud de Sf. Gheorghe. Aici cuibaresc cele mai multe lebede, pelicanul cret, etc.

- Periteasca – Leahova – rezervatie faunistica de 3.900ha situate in complexul lagunar Razim – Sinoe, pe grinduri nisipoase, cea mai populata regiune cu pasari de coasta;

- Padurea Caraorman – rezervatie forestiera pe grindul Caraorman – asemanatoare cu Letea;

- alte rezervatii: Popina – rezervatie faunistica, Uzlina – rezervatie faunistica, Grindul Lupilor – rezervatie faunistica, etc.

Potentialul turistic al Deltei este, din pacate, foarte putin valorificat. Asta nu trebuie sa ne impiedice sa vizitam acets monument al naturii.

Vegetatia

Delta Dunarii este un adevarat atlas botanic la indemana noastra si ar trebui sa-l folosim cu incredere in educatia celor mici, dar si pentru placerea explorarii naturii de catre cei plecati de pe bancile scolii.

In Delta Dunării predomină vegetatia de mlastină stuficolă, care ocupă cca. 78% din suprafata totală. Principalele specii stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică si numeroase alte specii. Vegetatia de sărături ocupă 6% din total, dezvoltându-se pe soluri saliniazte si solonceacuri marine.

Specificul este dat de prezenta speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti. Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate si se dezvoltă pe 6% din totalul suprafetei. Sunt specifice deltei fluviale, unde dau nota caracteristică peisajului.

Intâlnim patru tipuri de zăvoaie : zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului si sunt formate mai ales din Salix alba si Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc zăvoaile formate din Salix alba, Populus alba, Populus canescens; pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zăvoaie foarte rar inundate formate din plop (Populas canescens si P.alba), la care se adaugă speciile plantate : plopul negru hibrid, artarul american si frasinul de Pensilvania ; un tip de zăvoi mai rar este arinisul (predomină Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviatile din delta marină. Vegetatia pajistilor de stepă nisipoasă este extinsă pe 3% din totalul deltei, dezvoltându-se mai ales pe câmpurile marine Letea, Caraorman si Sărăturile. Sunt specifice speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya.

Vegetatia pajistilor mesofile de grind se dezvoltă pe cca. 3% din totalul suprafetei deltei, în special pe pe grindurile fluviale supuse inundării periodice. Predomină Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetatia acvatică din ghioluri, bălti si japse ocupă 2% din totalul deltei. Pentru vegetatia submersă sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadensis.Vegetatia plutitoare este mai variată. Predomină Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans. Vegetatia emersă este dominată de stuf (Phragmites australis), papură (Typha latifolia si T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris). Vegetatia tufisurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe tărmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafetei deltei si sunt dominate de Tamarix ramosissima, Elaeagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides. Pădurile de câmpurile marine Letea si Caraorman sunt sleauri de silvostepă, numite local hasmace, cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Q. robur), frasin (Fraxinus angustifolia), plop tremurător (Populus tremula), ulm (Ulmus foliacea), si cu plantele agătătoare Periploca graeca, Vitis silvestris, Hedra helix. Reprezintă nmai 0,8% din totalul suprafetei Deltei Dunării.

Plaurul
Formatiune specifică stufăriilor masive, plaurul este un strat gros de 1-1,6m format dintr-o împletitură de rizomi de stuf si de rădcini ale altor plante acvatice în amestec cu resturi organice si sol. Initial fixat, plaurul se desprinde de fundul ghiolurilor si băltilor transformându-se în insule plutitoare cu diferite mărimi care, împinse de vânt, se deplasează pe suprafata apei.

Vegetatia plaurului diferă de restul stufăriilor. Stuful (Phragmites australis) se dezvoltă aici în cele mai bune conditii, fiind mai înalt si mai gros. Alături de stuf întâlnim rogozul, menta, feriga de apă (Nephrodium thelypteris), cucuta de apă, troscotul, salcia pitică, precum si plantele agătătoare Calystegia sepium si Solanum dulcamara. Pe plaur se formează coloniile de pelicani comun si cret. Tot pe plaur trăiesc porcul mistret, câinele enot, bizamul, lutra, nurca, vulpea.

Fauna

Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic. Aici vietuieste 98% din fauna acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice si de moluste gasteropode de Europa si tot aici îsi găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra si Felis silvestris. Vertebratele care, prin prezenta lor, dau nota specifică faunei deltei. Amfibienii sunt reprezentati prin 2 specii de caudate si 6 specii de anure, iar reptilele prin 8 specii, majoritatea serpi (4 specii).

Pestii sunt prezenti prin 65 specii, cei mai multi de apă dulce (60%), restul migrând primăvara din Marea Neagră. Intre acestia din urmă, sturionii si scrumbiile, cu rol important, atât stiintific, cât si economic.

Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un paradis avian. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă si care reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de 109 specii trecând prin deltă si rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna si primăvara.

Păsările acvatice sunt cele mai numeroase : cuibărersc 81 specii si trec prin deltă 60 specii, în total 141 specii, ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană.

Avifauna acvatică din Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adăugă, speciile accesorii si speciile cosmopolite. Nucleul avifaunei este format din 75 specii a căror viată este legată de prezenta apei. Acestea se grupează în 5 tipuri ecologice principale : specii strâns legate de apă, strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani, unele anatide), specii de stufării (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de tărmuri (stârci, lopătari, tigănusi, unele anatide), specii de pajisti hidrofile cu vegetatie bogată continuate cu stufării (ralide), specii de tărmuri marine (unele laride).

Multe specii, mai ales dintre rate, gâste, pescărusi, apar frecvent în diferiti biotopi. Speciile accesorii sunt cele care se integrează secundar în avifauna acvatică, devenind din ce în ce mai numeroase pe măsura transformării ecosistemelor acvatice.

Zăvoaiele sunt populate de silvii, muscari, filomele, pitigoi, cinteze, la care se adaugă, în timpul cuibăritului, rate, cormorani si stârci. In pădurile de pe câmpurile marine Letea si Caraorman cuibăresc 64 specii tipice avifaunei pădurilor nemorale (silvii, mierle, ciocănitori, măcăleandru, pitigoi, graur, precum si codalbul (Haliaetus albicilla), gaia brună, acvila pitică, vulturul pescar etc. Fazanul (Phasianus colchicus) a fost introdus prin colonizare populatia dezvoltându-se rapid.

In pajistile de stepă nisipoasă sunt specifice potârnichea, prepelita, cicârliile, pasărea ogorului (Burchinus oedicnemus). In satele deltei, pe lângă gospodării, sunt frecvente gugustiucul, vrabia de casă, rândunica, barza, lăstunul.

O serie de specii acvatice se asociază în timpul cuibăritului formând colonii care sunt aglomerări de cuiburi pe spatii, în general mici. Cauzele asocierii sunt legate de penuria suprafetelor de constructie a cuiburilor, precum si de avantajele oferite de prezenta unui număr mare de păsări în apărarea cuiburilor cu ouă sau pui. Coloniile de cuibărit au reprezentat dintodeauna atractia deltei. Miile de cuiburi construite pe crengile zăvoaielor de salcie sau în stufării, zgomotul infernal, atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de păsări care îsi hrănesc puii, transformă coloniile de păsări într-un rai nu numai al ornitologilor, dar si al oricărui iubitoar al naturii.

In Delta Dunării sunt mai multe tipuri de colonii : de stârci, lopătari, tigănusi si cormorani, de pelicani si cormorani, de pescărusi, de avoazete si ciocântorsi, de chirighite, de chire. Colonia de pelicani din zona cu regim de protectie integrală Rosca-Buhaiova este cea mai mare din Europa si este un exemplu de colonie mixtă. Aici se asociază mai multe mii de perechi de pelican comun, cu zeci, pănă la sute de perechi de pelican cret si cormoran mare, într-un peisaj care de aminteste de Jurasic Park.

Accesul în apropierea coloniilor este permis numai specialistilor, care au autorizatii speciale obtinute de la ARBDD din Tulcea.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Delta_Dun%C4%83rii